Obligativitatea și planificarea centralizată a învățământului

Practic în tot estul Europei, după căderea regimurilor comuniste, sistemul de învățământ continuă să resimtă încă o criză acută în ceea ce privește competitivitatea și dezvoltarea. Se tot schimbă programele, dar sistemul nu ameliorează. Guvernele sunt încă în căutarea politicilor mai “bune”, care vor aloca mai mulți bani sistemului public de învățământ, pentru a asigura o educație decentă, salarii mai mari profesorilor, condiții mai favorabile dezvoltării geniului uman. Ce păcat! Orice politică cu amprentă socialistă e destinată să producă mai multe daune decât efecte pozitive în concordanță cu obiectivele prefixate. Și geniul uman în loc să fie stimulat, ajunge să fie zădărnicit chiar de sistem. Amprenta socialistă presupune desigur intervenția tot mai masivă a Statului în domeniul educației prin planificarea centralizată și canalizarea resurselor îndreptate pentru susținerea “dreptului” la educație.

Cum poate un copil să descopere pasiunea pentru carte, atunci când timp de 12 ani i se impune să studieze lucruri ce nu-i trezesc câtuși de puțin curiozitatea. Problema nu constă desigur în materiile învățate la școală, ci în metodele de organizare a întregului aparat educațional. De câte ori, copii fiind, am simțit că e nedrept să fim educați prin violență ceea ce dorește “sistemul” pentru însuși “binele nostru”. Nici cele mai luminate minți, care au existat vreodată, nu ar fi făcut descoperiri de care astăzi beneficiază întreaga umanitate, dacă mai devreme sau mai târziu, nu și-ar fi dat frâu liber pasiunii și curiozității lor. Păcat că foarte mulți așteaptă 12 ani sau mai mult pentru aceasta. Păcat că potențialul multor altora este înghițit de același “sistem” ineficient, corupt și distrugător în multe privințe.

Cum poate un copil să-și dezvolte pasiunea pentru carte, când nu este el cel care decide când, cum și cât timp să investească în pasiunile lui. Și nici măcar familia lui, care cu siguranță îi cunoaște vocația, talentele mai bine decât orice ministru sau organ de planificare centralizată. Cum poate decide un minister programul optim de învățământ valid pentru mii si milioane de copii, toți cu diferite capacități și înclinații extrem de diferite, care să-i satisfacă în același timp pe toți? Simplu, nu poate. Ar fi o prezumție fatală.

Încercarea de a coagula într-o soluție unică atât organele cât și metodele de transmitere a cunoștinței și de cercetare produce în consecință mai multe efecte dezastruoase decât beneficii reale. Imposibilitatea de a centraliza cunoștința dispersată se reflectă în programe de studii superficiale, care privilegiază inevitabil uniformitatea în schimbul diversității, ceea ce duce la crearea unor “zombie” cu diplome și atât.

De câte ori copii cu talent au fost nevoiți să abandoneze școala, pentru a-și descoperi propriul geniu, propriile interese și aspirații mai târziu într-un mediu mai benefic și probabil mai propice pentru propria lor dezvoltare. Să nominăm doar câțiva dintre cei mai renumiți dintre ei: Guglielmo Marconi, Thomas Edison, Mark Twain, Charles Dickens, William Shakespeare, Albert Einstein. Sunt mii și milioane în toate sectoarele de activitate, fizicieni, scriitori, economiști, actori, inventatori; toți au învățat mai mult singuri, ba chiar mai mult ei au continuat să genereze cunoștină nouă, motivați de același fior interior, pasiunea pentru ceea ce descopereau în mod autonom.

Problema e mereu aceeași. Sistemul școlar standardizat nu ține cont defel de caracteristicile individuale. Prin urmare, nu face decât să-i penalizeze grav pe cei cu vocații foarte diferite decât cele ce se cred a fi de “bază” pentru dezvoltarea și maturarea oricărui copil de “inginerii învățământului centralizat”.

Dacă din acest calvar, nasc și oameni cu o pasiune pentru carte, e doar un caz fortuit și nicidecum regula. Cu siguranță nu e meritul “sistemului” conceput de “inginerii educaționali”. Dar aroganța “sistemului” nu se oprește aici. Sistemul de învățământ la momentul actual, nu formează copilul, ci de obicei distruge în el setea de cunoaștere (sete care se exprimă mai ales înainte de școală, prin întrebarea repetată neobosit ”De ce?”). Nemaivorbind de faptul că în școală nu poate dezvolta alte abilități decât acele decise de “sus”. Pentru valorizarea propriei personalități, cel mai des, individul apelează la instituții sau ambiente externe școlii.

Cum poate să se trezească într-un copil curiozitatea de a descoperi lucruri noi, când din 45 în 45 de minute, atenția lui este deraiată de la o materie la alta, în detrimentul pasiunii manifestate pentru lucrurile care-i sunt cu adevărat interesante. Pentru dezvoltare și descoperire, acesta are nevoie de concentrare, de liniște, de îndrumare specifică propriilor capacități și interese. În schimb este mânat ca la cireadă de la o pășune la alta. Excepțiile sunt puține și merită analizate dintr-o perspectivă diversă decât cea prezentată aici.

În universități la fel înflorește corupția, iar ceea ce ar trebuie să fie o sursă de cunoaștere, de dezvoltare intelectuală a individului, utilă pentru încadrarea sa în câmpul muncii, se transformă într-o stoarcere de resurse în schimbul unei hârtii fără de valoare, care de multe ori atestă doar absolvirea și atât. Acele diplome cu valoarea legală, deseori au “valoare” doar în cadrul unui organism birocratic statal și mai puțin în cadrul sectorului privat, unde sunt valutate și privilegiate mai degrabă capacitățile și talentul decât cumătrismul și șpaga tipice posturilor de muncă din cadrul organelor publice.

Când Alexandru cel Mare l-a vizitat pe Diogenes și l-a întrebat:” Aș putea face ceva pentru tine?”, Diogenis i-a răspuns: “Da, ai putea să te ferești puțin, astfel încât să nu-mi acoperi soarele”.

Cu referință directă la politicile ineficiente și arbitrare în învățământ, asta este ceea ce ar trebui să ceară Statului orice familie ce se preocupă de dezvoltarea intelectuală și viitorul propriilor copii: Statul să dispară ca intermediar dintre cei ce produc și dețin cunoștințe și cei ce sunt în căutarea stimulării propriului geniu.